Am parcurs 3 mii de kilometri pentru a concura timp de 9 minute și 27 de secunde! Acesta a fost timpul care ne-a adus, Mandziei și mie, victoria la Campionatele Mondiale WSA Dryland din Marea Britanie, care au avut loc în ultimul weekend din noiembrie.
Un an de pregătiri intense
Pregătirile pentru start au durat aproximativ un an. M-am antrenat sub îndrumarea lui Kacper Simiński (BePro Cycling), care mi-a conceput întregul plan. Acesta a trebuit modificat de câteva ori, pentru că planurile sunt una, iar viața alta. Totuși, cred că am reușit destul de bine să-mi impun disciplina și să parcurg etapele pregătirilor. Înainte de Campionatele Mondiale WSA, plănuiam să particip și la Campionatele Europene ale unei alte federații - IFSS. Însă acolo categoria mea a fost anulată din cauza numărului prea mic de concurente. M-a surprins puțin, pentru că mă așteptam ca în Finlanda să fie mai mulți husky participanți decât în alte părți ale Europei. Din fericire, dezamăgirea nu a durat mult, pentru că știam că la WSA va fi o concurență puternică. Obiectivul meu mic era să înving o concurentă din Marea Britanie, pe terenul ei. Ceea ce, după cum s-a dovedit, am reușit. Și chiar mai mult.
Pregătirile pentru start nu au inclus doar antrenamentele mele și ale câinilor, ci și organizarea întregii expediții. Inițial, trebuia să merg cu soțul meu Marcin, dar pentru a reduce costurile, am ales să călătorim în grupul clubului. M-am alăturat Maritei și lui Darek pentru a parcurge drumul într-un singur transport. Am luat cu noi doar doi câini care urmau să concureze. Datorită Maritei, nu a trebuit să mă ocup de organizarea unor aspecte precum cazarea sau traversarea cu feribotul. Ajungerea noastră pe feribot merită o poveste separată! De la momentul achiziționării biletelor până la urcarea pe punte. O călătorie a vieții, cu lacrimi de râs pe fundal. Dar revenind la competiție...
World Sleddog Association (WSA) este o federație mondială a sporturilor cu câini de tracțiune, care reunește proprietarii de câini din rase nordice. Se poate concura cu câini din 6 rase: siberian husky, alaskan malamute, samoyed, câine groenlandez, câine eschimos canadian și laika iacută. Câinii trebuie să aibă pedigree recunoscut de FCI. WSA, în condiții fără zăpadă, include toate categoriile sprint de tracțiune, de la echipe mari până la clase cu un singur câine, cum ar fi canicross, trotineta sau bikejoring.
Schimbări neașteptate în planurile de start
În ceea ce privește disciplina în care voi concura, decizia a fost simplă pentru mine: bikejoring. Mai dificil a fost să aleg câinele cu care voi concura. Am trei husky de rasă: Manda, Runa și Kuzo. Am decis să aleg între frați, Manda și Kuzo, deși toți erau pregătiți pentru start. Chiar și Kuzo, care cu 11 săptămâni înainte și-a fracturat un deget. După 6 săptămâni de tratament, a primit undă verde pentru antrenamente și a arătat rapid că forma lui este încă la nivel de top. Totuși, undeva adânc în suflet simțeam că înainte de accident alerga mai bine. Nu că nu ar fi avut condiție fizică, dar aveam impresia că se implică mai puțin. Ca și cum ne-am fi întors în vremurile când încă învăța să alerge singur. Înainte de fractură, eram 99% sigură că voi merge cu el, după accident am pierdut această siguranță. Am făcut teste. Am concurat atât cu Manda, cât și cu Kuzo. La antrenamente parcurgeam aceleași trasee cu amândoi, comparând mereu rezultatele. Manda a fost de fiecare dată mai bună. A avut timpi mai buni și s-a concentrat mai mult pe muncă. Totuși, mă gândeam mereu că alte concurente din top vor concura cu masculi mai puternici decât această femelă mică...
Am avut un adevărat dilema cu care câine să concurez. Aproape până în ultimul moment înainte de plecare. Chiar și în drum mă întrebam dacă am luat decizia corectă. După cum s-a dovedit mai târziu, a fost una foarte bună. Nu doar că Manda s-a descurcat excelent pe traseu, dar mă bucur pur și simplu că am putut participa la aceste competiții cu ea. O am de când era cățeluș și o antrenez singură de la început. De-a lungul „carierelor” noastre am trecut prin suișuri și coborâșuri, dar cu niciun alt câine nu am o înțelegere atât de bună ca cu Manda. Pot avea încredere în ea când vine vorba de direcții, alegerea traseului, deciziile despre partea pe care să depășim. M-am emoționat mult când Manda avea probleme cu stresul la sosire, unde erau mulți oameni. Mă bucur că am reușit să lucrăm atât de bine încât acest lucru nu mai afectează finalul nostru. Și cel mai important, în acest corp mic se ascunde o voință de luptă și o inimă mare pentru alergare. Poate unele situații din viață o copleșesc, dar când îi punem hamul, contează doar munca de făcut.
Trebuie să adaug că în federația WSA câinii nu cunosc traseul înainte de competiție. Înainte de cursă putem vedea traseul singuri, dar nu putem lua câinii cu noi. Manda s-a descurcat excelent pe un traseu complet nou pentru ea și dificil, cu multe viraje. Parcurgerea rapidă și fără greșeli ne-a adus aurul.
Traseu plin de provocări și emoții la sosire
Exact - traseul! Unul dintre cele mai bune pe care am mers. Nu doar că era situat într-un loc extrem de pitoresc, Haughey Park, dar avea tot ce trebuie. În prima parte, viraj după viraj, ca pe single track-uri. În ciuda traseului sinuos, nu am avut nicio îndoială pe unde să merg, pentru că marcajele și semnalizarea erau impecabile. După secțiunea tehnică, am intrat pe o poiană, o zonă deschisă cu o coborâre rapidă și o urcare tare. La final ne aștepta o parte mai rapidă în pădure. Aici trebuia să fim atenți, pentru că s-a făcut noroi. Vremea tipic englezească a făcut ca totul să fie alunecos și dificil, dar foarte satisfăcător! Din fericire, chiar înainte de plecare, bicicleta mea a primit anvelope mai late, ideale pentru astfel de condiții. Așa că am avut o aderență foarte bună. După o zi de condus prudent, în ziua următoare plănuiam să dau totul. Dar, din păcate, ciclonul Bert a avut alte planuri pentru noi. E păcat că am putut concura doar o zi, pentru că traseul merita mai mult.
După recunoașterea traseului vineri, știam că nu pot face greșeli pe acest traseu. Alte concurente cu siguranță ar fi profitat de ele. De aceea am păstrat o doză de prudență. Frânele mi-au cedat complet abia când, pe spațiul deschis, am văzut-o pe Vickie Pullin, care a pornit cu un minut înaintea mea. Visam să o depășesc. De aceea a doua parte a traseului am parcurs-o mai repede. Parcă au apărut watt-uri suplimentare în picioarele mele. Și Manda a accelerat, ca și cum ar fi știut ce vreau. Am reușit nu doar să o ajungem pe Vickie, ci și să o depășim. Totuși, câinele ei, când ne-a văzut, a câștigat și el puteri suplimentare și a accelerat puternic. Fiind mai mare și mai puternic decât Manda, de data aceasta am fost depășite noi. Și așa de câteva ori, până la linia de sosire. Uneori noi în față, alteori ei. A fost un final minunat! În plus, Manda a rămas concentrată până la capăt și a trecut linia de sosire cu siguranță. Am fost (și încă sunt) foarte mândră de ea. De îndată ce am ajuns de la linia de sosire la zona noastră de așteptare, emoțiile au învins și lacrimile au început să curgă. Această combinație de sentimente nu poate fi comparată cu nimic. Oboseală, bucurie imensă, puțină neîncredere că este real. Și acel cățel mic care nici măcar nu știe că și-a îndeplinit visul ciudat, pur și simplu a alergat cum știe el. Ca întotdeauna. Abia m-am liniștit puțin când am auzit de la Marita că sunt prima. Nici măcar nu am verificat timpul la sosire, pentru că mi-am făcut treaba. Și a urmat o nouă explozie de emoții!
Timpul de aur
Eu și Manda am obținut cel mai bun rezultat în categoria noastră, bikejoring feminin senior (până în 39 de ani), dar și al treilea cel mai bun timp la bikejoring în general, fără împărțire pe vârstă sau sex. În fața noastră au fost doar doi bărbați din categoriile senior și veteran, conaționalul Mirosław Banaś și scoțianul Roddy Milne.
Dar nu s-a terminat aici. Pentru ziua următoare era planificat al doilea etapă. Bucuria a început să se transforme în stres. Duminică trebuia să pornesc prima, conform timpilor obținuți sâmbătă. Nu voi avea pe cine să urmăresc. A doua, norvegianca Veronica Strand, avea un decalaj de sub 10 secunde, așa că cu siguranță nu va renunța. Britanica Vickie Pullin nici ea nu se va da bătută. Și alte concurente la fel. Eram foarte hotărâtă să dau totul în a doua zi. Prudența urma să treacă pe plan secund, pentru că nu mai era loc pentru ea. Oricum, echipamentul nu m-a dezamăgit, așa că puteam să-mi asum riscuri mai mari. Cam așa au trecut majoritatea nopții mele... care oricum a fost destul de obositoare, pentru că am plecat la aceste competiții destul de bolnavă. A trebuit să mă motivez nu doar mental, ci și să încerc mereu să mă aduc într-o stare utilizabilă. Dimineața însă a venit vestea că starturile din a doua zi au fost anulate din cauza condițiilor meteo. La început am fost dezamăgită. Traseul super și tot stresul pre-start pentru nimic. Dar siguranța este pe primul loc. Vânturile puternice și copacii doborâți nu sunt ceva ce vrem să experimentăm în timpul cursei. Abia după un timp am realizat că am câștigat! A trebuit doar să stăpânesc o nouă explozie de emoții. Să aud imnul Mazurek Dąbrowskiego stând pe podium este ceva! Mâinile îmi tremurau de emoție.
Întreaga Reprezentanță a Poloniei s-a descurcat excelent. Sau mai bine zis, a câștigat medalii! Polonezii au obținut de patru ori aur (Mirek Banaś și Agnieszka Ignaszak la bikejoring senior și juniorii Filip Behlert la bikejoring și Olaf Behlert la canicross), o dată argint (Gosia Kita la SC2 NB2) și o dată bronz (Zbyszek Kunert la DR8). Acest lucru ne-a adus locul trei în Cupa Națiunilor, după francezi și britanici.
Nu știu nici eu cum a trecut drumul spre casă. Am urcat pe feribot mult mai repede, dar vântul și valurile mari nu au făcut călătoria plăcută... După întoarcere a trebuit să mă refac și să mă odihnesc. Nu mi-a luat atât de mult timp de multă vreme. Acum urmează o scurtă perioadă de recuperare și începem totul de la capăt. Ne așteaptă noi obiective și un nou sezon!
Tags:
